Stăm faţă în faţă şi ne privim îndelung. Citesc în ochii lui o urmă de tristeţe. Trăgând aer în piept, Danciu îşi "confecţionează" figura adecvată dialogului. Şi îmi face semn că putem începe.Cât de greu a fost momentul despărţirii?
Aş prefera să nu vorbim despre acel minut 90 de la Braşov. Pentru că, atunci, am simţit cu adevărat că ceva s-a rupt în mine. După 24 de ani a venit vremea să pun fluierul în geantă şi să mă gândesc la o altă viaţă în lumea fotbalului. Cum ai putea să te simţi după ce ai condus 911 jocuri de fotbal?
Eşti, ca de obicei, exact, cu argumentul cifrelor.
Scoate din geantă imensa sa documentare şi începe să vorbească ca pentru sine. "Cinci ani am fost în lotul C, doi ani, în lotul B şi zece ani în lotul A. S-au adunat atâtea şi atâtea jocuri".
Schimb brusc subiectul discuţiei şi îl întreb despre recorduri. Se luminează la faţă şi răsfoieşte, din nou, agendele groase. După car îmi dă replica. "Păi, să spunem despre cele cinci prezenţe la turneul din America, Dallas Cup, la care voi merge, în primăvară pentru a şasea oară. Americanii mă consideră de-al lor şi m-au invitat pe viaţă. Ar mai fi şi un record pe care vreau să-l îmbunătăţesc, mai exact, să-l egalez pe nea Nicu Rainea. El a fost la trei campionate mondiale ca arbitru, eu aştept să merg pentru a treia oară, la vară, în Franţa ca spectator". Ezit pentru moment, dar o fac, totuşi. Şi îl întreb despre cea mai neplăcută amintire din fotbal. Mă priveşte zâmbind amar şi începe: "Povestea scandaloasă, cu mobila, pe care a inventat-o acel personaj din Alba Iulia şi pe care a prezentat-o ostentativ ProSportul. Plus, acuzaţia portarului ploieştean Preda, la meciul de cupă de la Craiova. Auzi, ce bazaconie, cum că aş fi arbitrat în stare de ebrietate". Se întrerupe brusc şi mă roagă să depăşim momentul, pentru că, chiar dacă l-au întristat murdăriile acelea, acum a trecut totul în amintire. Îmi relatează şi despre cea mai mare bucurie pe care i-a produs-o fotbalul. În 1994, când, în America, l-a cunoscut pe un român din Las Vegas pe care-l chema chiar Danciu. Atunci a înţeles că fotbalul adună destinele chiar dacă oamenii sunt împrăştiaţi prin lume. Îmi arată un teanc de fotografii făcute miercuri seara la restaurantul Ambasador, acolo unde şi-a serbat retragerea. Regăsesc în ele toată lumea bună a fotbalului românesc. Imaginile spun totul despre ce a fost şi mai ales, despre ce a rămas el în această lume. Danciu este unic şi, parafrazând poetul, dacă nu-l aveam trebuia să-l inventăm. Ion Danciu a vâslit mai mereu împotriva furtunii iscate de ziarişti şi a rezistat pentru că în sufletul lui se simte aşa cum este. Un ţăran curat din munţii Ardealului. Chiar dacă trăieşte foarte mult în tumultoasa lume a Bucureştiului. La final, m-a rugat să notez că i-a iertat pe toţi cei care au încercat să-i murdărească imaginea. Ion Danciu a plecat din fotbal şi a intrat tot în fotbal. Pentru că acolo este, cu adevărat, existenţa lui.
Material apărut în ziarul "Gazeta Sporturilor" din data de 6 decembrie 1997, semnat de Şerban Ionescu. În fotografie - Danciu la meciul de retragere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu