Pentru Aron Huzu, adevăratul meci de retragere a fost Farul - Gloria

"Atunci s-a rupt ceva în mine"

"Amicalul" de pe "Cotroceni", dintre reprezentativele olimpice ale României şi Israelului, a însemnat pentru arbitrul internaţional Aron Huzu ultimul meci din carieră (foto - primind de la Dan Petrescu, preşedinte al CCA şi vicepreşedinte al FRF, o cupă la retragere). După debutul de la Dej, din prima etapă a returului, sibianul va rămâne în lumea fotbalului doar ca membru în CCA şi în corpul observatorilor federali.

Domnule Huzu, nu v-a emoţionat această ultima delegare?

N-aş putea spune că nu, dar din punctul meu de vedere nu acesta a fost meciul care a pus capăt unei cariere de aproape două decenii de arbitraj. Acest România - Israel a fost un cadou din partea Federaţiei, pentru care nu pot decât să le mulţumesc. Pentru mine, ultimul meci a fost cel din campionat, când am condus partida Farul - Gloria. Atunci mi-au dat lacrimile, atunci am simţit că s-a rupt ceva în mine.

Să fie acesta motivul pentru care n-aţi observat că România rămăsese fără portar?

Să fiu sincer, da. Parcă n-am fost concentrat ca de obicei în acest meci. Nici n-am observat, a fost acolo o vânzoleală cu mai multe schimbări odată, a fost şi o neatenţie a mea. Bine că n-a ieşit cu gol, altfel trebuia să găsesc un motiv să-l anulez.

Ce meciuri aţi fi vrut să arbitraţi în carieră şi n-aţi reuşit s-o faceţi?

Am condus tot felul de meciuri, derbyuri în ţară, partide internaţionale, cam tot ce se putea. N-am ajuns la Europene şi Mondiale, dar asta nu a mai depins doar de mine.

Care ar fi cea mai plăcută amintire?

Au fost multe. Acum îmi aduc aminte de un meci din Cupa UEFA, în '97, Malmo - Sparta Praga. Am eliminat doi suedezi. Când le dădeam "roşu" veneau la mine şi spuneau doar atât "It's OK, referee". Nu-mi venea să cred. Nu vociferau, nu săreau pe mine. După meci, pe care Malmo l-a pierdut, gazdele au început să cânte. A fost formidabil.

Cea mai amară?

Episodul cu Ilie Balaci, bineînţeles. Îmi pare rău că am trăit aşa ceva.

Şi de acum ce urmează?

Voi merge în continuare la meciuri, ca observator. În plus, am luat o grupă de tineri arbitri de la Sibiu, să mă ocup de ei un an de zile. La început am scris ceva pe un bilet. După o lună şi jumătate l-am citit împreună. Scrisesem că vor ajunge să alerge 30 de kilometri pe zi. Atunci făcuseră pe aproape 24. Vor ajunge până la capăt.

Şi, ultimul fluier cui îl lăsaţi moştenire?

Deocamdată nimănui. Îl păstrez pentru fiul meu Andrei. Abia a dat examen pentru categoria I. Să-l ducă el mai departe, poate mai departe ca mine. E doar o dorinţă, nu un ordin. Orice ar fi, el rămâne copilul meu. Nu trebuie să concureze cu mine. Doar cu el.

Interviu publicat în ziarul "ProSport" din data de 11 martie 1999, semnat de Marius Mărgărit.