Asemenea griji nu mă deranjează niciodată. Într-adevăr, joi (n.r. - astăzi) voi veni la Bucureşti, iar vineri împreună cu colegii mei asistenţi, Nicolae Grigorescu şi Patriţiu Abrudan, vom decola spre Cardiff, unde, sâmbătă, vom arbitra un important joc din preliminariile CM, Ţara Galilor - Turcia. Este al doilea joc interţări pe care îl primesc, după Croaţia - Estonia 7-1, în 1995, şi a treia delegare internaţională din acest an. Asta după jocurile din Cupa UEFA, SC Lierse - Karlsruhe, din turul preliminar şi
Malmo - Sparta Praga, din turul I, în ambele câştigând oaspeţii. Am ajuns la a 20-a delegare de când sunt arbitru FIFA.
Multe înainte. Apropo de faptul că au câştigat oaspeţii, de ce, în general, conducătorii de cluburi se bucură când îi fluieri în deplasare şi se strâmbă când te au acasă?
Probabil pentru că nu am în obicei să acord tradiţionalul procentaj de 5% gazdelor. Când te duci afară şi arbitrezi, indiferent dacă câştigă gazdele sau oaspeţii, parcă eşti pe altă planetă. Am fost în Suedia, gazdele au pierdut, le-am eliminat doi jucători, dar la banchet, când la televizor s-au dat imagini despre joc şi momentele eliminărilor, preşedintele clubului din Malmo a cerut să se închidă aparatul spunând că jocul a trecut şi acum suntem la o petrecere. Ar trebui să înveţe şi conducătorii noştri din acest exemplu, pentru că, la noi, atunci când nu obţin rezultatul pe care-l doresc, ei nu ştiu decât să reproşeze şi să jignească.
Să înţeleg că statutul arbitrului din România nu este de invidiat?
Nu asta am vrut să spun, dar mă deranjează că, în 90% din cazuri, arbitrii sunt consideraţi răspunzători de nereuşitele echipelor. La partidele internaţionale, observatorii UEFA sau FIFA ne dau credit total în privinţa fazelor aşa-zis litigioase, de pe poziţia unor oameni care cunosc jocul, l-au practicat sau l-au arbitrat. În fotbalul nostru, nu de puţine ori, observatorii ne judecă după ce au văzut o fază de zeci de ori, de parcă n-ar şti care e diferenţa între a fi pe teren şi a privi din tribună.
Aşa stând lucrurile, apreciezi că anul care se încheie în curând te-a dezamăgit?
Nu, nici vorbă. Spun ceea ce spun tocmai pentru că trăiesc din plin fenomenul şi doresc perfecţionarea lui. Pe plan naţional, pot spune că am toate motivele să fiu mulţumit, am primit, cred, cele mai multe jocuri de arbitrat, CCA a avut încredere în mine, motiv pentru care îmi exprim gratitudinea faţă de membrii comisiei, de preşedintele Dan Petrescu, care a fost un mare arbitru şi care, acum, în calitate de şef al arbitrilor pe ţară dovedeşte echilibru şi un deosebit profesionalism. Cât priveşte arbitrajul internaţional, mărturisesc că m-aşteptam să primesc un joc în turul al doilea al Cupei UEFA. Sper că preşedintele Johansson nu s-a supărat că suedezii săi de la Malmo au pierdut cu mine la centru.
Ai ceva să-ţi reproşezi, acum, la finalul sezonului?
Rămân tributar, încă, numărului mare de cartonaşe acordate. Sper să mă debarasez cât mai repede de această tendinţă, fără a face, însă, rabat de la regulament. Profit de prilej să le mulţumesc tuturor arbitrilor asistenţi cu care am colaborat în acest an şi să le sugerez să dovedească mai mult curaj în semnalarea neregularităţilor de joc. Sper ca, în anul 1997, arbitrajul românesc să beneficieze de o mai bună recunoaştere internaţională, pentru că are valoare.
Interviu publicat în "Sport XXI", pe 12 decembrie 1996, semnat de Ioan Chilom.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu