Aron Huzu, la retragere: "Suspiciunea face un mare rău arbitrajului românesc..."

Sibianul Aron Huzu, purtător al ecusonului FIFA din anul 1993 (a oficiat la 44 de partide internaţionale, amicale sau oficiale, intercluburi sau interţări) şi-a încheiat cariera competiţională la meciul Farul - Gloria Bistriţa. A fost, cum se zice, ultimul fluier al celui care, înainte de a se dedica acestei activităţi, a practicat fotbalul ca fundaş central la divizionara C Aurul Brad (patru ani), Inter Sibiu şi Şoimii Sibiu, apoi la Gaz Metan Mediaş (o jumătate de campionat), după care s-a reîntors, acasă, la Şoimii, echipă de la care şi-a făcut retragerea de pe gazon, acolo unde, după expresia sa, a fost "un fundaş rău, în înţelesul bun al cuvântului".
Trecut de-acum în... istorie, în întreb pe sibian:
De fapt ce simte Aron Huzu la începutul sfârşitului? Nu ştiu cum să vă spun, dar emoţiile şi nostalgia mă copleşesc ştiind că nu voi mai alerga pe iarba verde a gazonului, că nu mă voi mai implica, în virtutea prerogativelor regulamentului, în desfăşurarea sau mai bine zis asigurarea spectacolului sportiv alături de fotbalişti. Nu ştiu cum au simţit alţii acesto moment, dar mie, acum, mi se derulează fulgerător în memorie filmul vieţii mele în arbitraj. Şi cum a început acest film? Cu primul fluier, din anul 1978. Jucător fiind, atunci am condus, evident în oraşul meu, un meci între două formaţii de copii în vârstă de 10 ani, al Şcolilor sprotive nr. 1, respectiv, nr. 2, pentru ca opt ani mai târziu să fiu promovat în lotul divizionar B. În lotul de elită, al Diviziei A, am pătruns în '89, pe vremea regretatului I. Puia, preşedintele Colegiului din acea vreme. De fapt, în martie amsusţinut examenul, iar confirmarea absolvirii acestuia am obţinut-o spre sfârşitul lunii decembrie, când România se despărţea de comunism. Moment istoric, nu-i aşa? Înţeleg că ai avut şi idoli care să te ajute pe drumul consacrării, în sensul, firesc, modelului în arbitraj... Au fost un Crăciunescu, un Porumboiu, un Dan Petrescu, fiecare cu personalitatea lui distinctă, cu autoritatea şi, de ce nu, abilitatea necesară, în general în viaţă. Nu în sensul peioratic, ci al spotaneităţii luării deciziilor, care la cei mai neexperimentaţi crează, uneori, mari probleme. Momentele cele mai plăcute, care nu se uită? Meciul de debut, din '91, Dinamo - Universitatea Craiova, meci decisiv pentru olteni, televizat. Trebuia să-l arbitreze Adrian Moroianu, eu fiind al patrulea din cei vizaţi să-l conducă. Până la urmă mi-a fost încredinţat mie, eu purtându-le noroc craiovenilor deoarece au făcut meci nul. Au deschis scorul prin Săndoi, după care a egalat Damaschin I, câştigând, astfel, titlul. Observatorul federal Ioan Igna, marele Igna, m-a felicitat pentru prestaţie. Şi fiindcă am adus vorba de observatori, să amintesc că am fost onorat la diverse jocuri internaţionale cu observări ale unor mari personalităţi din lumea arbitrajului internaţional - Paolo Casarin, Fabio Baldas, preşedintele Comisiei de Arbitri din Italia, ungurul Palotay etc. Notele obţinute de la ei sunt dovada elocventă a valorii arbitrajului românesc. Şi cel mai neplăcut moment? Au fost şi din acestea destule, din păcate, dar pe unul cu greu îl voi putea uita. Nu-i vorba de greşelile inerente ale unor decizii luate într-o fracţiune de secundă, disecate apoi, deci după război, cu lux de amănunte, după casete video, ci de acuze nedrepte, de suspiciuni legate pe nedrept de firma pe care o am. Din această cauză am fost frustrat, zic eu, de conducerea unor jocuri pe care mi le doream. Există al noi, la români, o boală incurabilă, care înainte, după câte am auzit şi eu de la cei mai răsăriţi, nu era. Astfel, meciurile echipelor bucureştene, Rapid, Juventus, Venus, Carmen, în deplasare sau acasă, cu echipe provinciale, erau conduse de arbitri bucureşteni. La noi, delegările se fac după... arborele genealogic, ca să zic aşa. Dacă soacra a lucrat la CFR, adio meci al Rapidului. Ar trebui să se înţeleagă că peste tot în lume arbitrii au firme, sunt oameni de afaceri, dar nimeni nu le face procese de intenţie, aşa cum mi s-au făcut mie şi altora. E total nedrept să fii suspectat. Eu sunt de acord ca în cazul relei intenţii să se meargă până la excludere, dar, repet, nu-i normal să fii împroşcat cu fel de fel de declaraţii fără acoperire. Pentru că vorbim de "răutăţi" şi ca să nu mai fie vorbe, eu unul propun ca arbitrii să o rupă definitiv cu şefii cluburilor. S-a vorbit mereu de acest lucru, dar nu se pune în aplicare. De ce să se ţină coadă de mine conducătorul de club, în loc să-şi vadă de problemele lui şi ale echipei? Ei, conducătorii, sunt o familie, de ce n-am fi şi noi arbitrii la fel? Adică cei din activitate, că eu am încheiat acest ciclu. Spune sincer, ai mai fi putut arbitra? Ăsta-i baiul, cum zice ardeleanul: mai pot, dar aşa s-a stabilit!
... Huzu a terminat cu arbitrajul obţinând la 11 jocuri conduse patru "portocale" şi o medie, per total, de 7,14, în urma relativelor note ale cronicarilor "Gazetei". Dacă Comitetul Executiv al FRF i-ar da o dispensă, ca în cazul lui Crăciunescu şi Porumboiu, de prelungire a activităţii sale pe plan intern, aceasta ar face mai mult decât toate festivităţile oficiale de sărbătorire a celui în cauză. Pentru că arbitrajul românesc ar mai avea nevoie de experienţa şi competenţa sibianului.
Material publicat în "Gazeta Sporturilor" din data de 14 decembrie 1998, semnat de Stelian Trandafirescu.