Dan Dragoş Crăciun a fost arbitru FIFA câţiva ani şi a arbitrat 129 de meciuri în prima ligă, între 1991 şi 1998. Acum este observator pentru arbitri la meciurile din Liga I, dar şi medic al echipei naţionale „under 18”, care se află în aceste zile la Câmpina. Provocarea la o discuţie cu fostul arbitru Dan Dragoş Crăciun a fost acceptată cu bucurie.
Este o perioadă bună pentru a reveni pe culmile arbitrajului internaţional.
Această implementare a Convenţiei UEFA a adus noutăţi în pregătirea atât mentală, cât şi fizică a arbitrilor, lucru care pentru actualul preşedinte Vasile Avram este, o spun cu toată responsabilitatea, o prioritate de grad zero. În această situaţie a găsit posibilitatea implicării în teritoriu a unor persoane cu funcţii în comisiile judeţene de arbitri, a unor observatori cu experienţă, care au primit cu o mare bucurie această responsabilitate. Dacă Dumnezeu ne ajută ca în fiecare judeţ să găsim un abitru tânăr, între 20 şi 25 de ani, cu reale calităţi, care să fie cooptat de CCA în programul lor de pregătire, care să fie cizelat, monitorizat la meciuri cu un grad minor de dificultate, atunci înseamnă că vom fi nişte oameni fericiţi că am găsit posibilitatea dezvoltării în continuare a arbitrajului românesc.
Microbul „arbitraj”
Ce înseamnă arbitrajul pentru dvs?
Nu numai pentru mine, arbitrajul înseamnă un microb, care odată ce ţi-a intrat în sânge nu mai poţi să scapi de el. Ceea ce nu ştie lumea din afara arbitrajului este că arbitrii, în general, ani de-a rândul, în fiecare sâmbătă şi duminică lasă familiile, lasă copiii, lasă plăcerea de a fi cu familia lor, pentru a merge sute de kilometri să arbitreze pe ploaie, pe ninsoare, cu trenul, cu autostopul... Ce să mai spun? Marele Nicolae Rainea a ajuns la un meci, un mare derby, cu autostopul şi cu marfarul... Pare incredibil, dar sunt nişte chestiuni pe care dacă fiecare arbitru s-ar aşterne să le scrie ar ieşi o enciclopedie, cu lucruri necunoscute din arbitraj. Şi acest lucru este valabil atât pentru cei care ajung la nivel internaţional, cât şi pentru arbitri care ajung doar la nivelul diviziilor B şi C, cărora trebuie să le recunoaştem valoarea şi faptul că au dus ani în şir campionatele de la aceste niveluri.
Arbitru… din întâmplare
De ce v-aţi făcut arbitru?
Eu am iubit foarte mult fotbalul. Tătăl meu, Crăciun, şi unchiul meu, Felecan IV, au fost mari fotbalişti la Universitatea Cluj şi la Metalul Câmpia Turzii, actuala Industria sârmei, dar eu n-am ajuns la valoarea lor. Au fost corecţi cu mine… Din pură întâmplare, student fiind, am mers la un meci amical – tatăl meu devenise antrenor la Câmpia Turzii – şi nu venise arbitrul. Şi tata mi-a zis „Ia fluieru’ şi arbitrează!” După meci mi-a spus că o să ajung arbitru mare. Şi-atunci am urmat calea şcolii de arbitraj şi am ajuns până la nivelul de arbitru internaţional. E o mândrie, chiar dacă nu toţi arbitri internaţionali ajung la Mondiale, Europene sau Olimpiadă, dar acest lucru nu înseamnă că ei nu sunt valoroşi.
„Presiunile şi emoţiile dinaintea oricărui meci au rămas intacte faţă de perioada în care arbitram”
Aţi arbitrat 129 de meciuri între anii 1991 şi 1998 în Liga I, iar acum sunteţi observator de arbitri în prima ligă. Era mai uşor de arbitrat atunci sau acum?
Fiecare epocă are şi bunele şi relele ei. Generaţia mea a avut şansa de a avea mai mult timp şi mult mai multe meciuri în ligile inferioare, unde ne-am format. Acum, campionatul în ligile inferioare s-a restrâns, cel puţin numeric, pe când înainte erau meciuri multe şi grele, dar şi multe alte competiţii – între secţii, între cooperative - şi erau multe meciuri în care te formai ca arbitru. Acum, arbitrii au o perioadă scurtă de afirmare în care trebuie să demonstreze sau că pot sau că nu pot. Aici ar fi diferenţa, dar presiunile şi emoţiile dinaintea oricărui meci au rămas intacte... În plus, tehnologia a făcut ca acum fazele să se poată vedea din atâtea unghiuri, dar tu ca arbitru ai tot doi ochi... Tu poţi să decizi în teren că ai luat o decizie, dar pe una dintre reluări să se vadă altceva. Şi se poate interpreta că ai greşit.
Amintirea debutului internaţional
Care este cea mai frumoasă amintire din cariera dumneavoastră de arbitru?
Amintiri sunt multe, dar una mai aproape de suflet a rămas primul joc internaţional. Veneam de la un curs UEFA de la Roma, alături de Ion Crăciunescu, şi am primit vestea că sunt delegat la jocul de tineret Rusia – San Marino, la Moscova. Aflarea acelei veşti mi-a dat o puternică senzaţie de bine, care a adus la multe arbitraje bune şi foarte bune din partea mea în acea perioadă, inclusiv la meciuri internaţionale.
În America, „fiecare pahar de apă se plăteşte!”
În cariera dvs aţi fost de mai multe ori la turnee de juniori în SUA, la Miami, Minneapolis. Cum a fost visul american?
Am fost la şapte deplasări în Statele Unite ale Americii la acele turnee de juniori în care m-am simţit de parcă trăiam altă viaţă. Cum e acolo? Hm… Atâta timp cât eşti oficial, americanii te apreciază, te respectă şi dau cu o generozitate foarte mare tot ce au ei mai bun. Dar când nu mai eşti ofical, viaţa devine una dură în care fiecare pahar de apă se plăteşte! Şi cu asta cred că am spus tot!
Dar cea mai neplăcută amintire din carieră?
Spre sfârşitul carierei mele nu aveam nici o suspendare. La 44 de ani şi 8 luni, veneam după un turneu internaţional şi am fost delegat la meciul Chindia Târgovişte – Ceahlăul. Eram foarte bine pregătit, am condus meciul foarte bine, dar în minutul 90, am văzut o mişcare a mâinii a jucătorului Motroc şi am acordat penalty. Aşa am văzut, aşa am interpretat eu atunci. Acest lucru mi-a adus prima suspendare şi a fost o chestiune neplăcută, pentru că am trăit acelaşi sentiment ca un fotbalist care pierde un meci în ultimul minut, chiar dacă a jucat bine tot meciul. Au mai fost patru luni, după care FRF şi CCA mi-a organizat meciul de retragere, un meci internaţional, la Arad, România – Polonia, la care au fost prezenţi marii noştri reprezentanţi ai arbitrajului. Şi cu asta s-a încheiat cariera mea de arbitru de la 27 la 45 de ani.
Balaj – cel mai bun, Avram – cu cea mai bună perspectivă
Care consideraţi că este în acest moment cel mai bun arbitru al României?
Stabilirea ierarhiilor – şi bănuiesc că şi cei care lucrează la implementarea Convenţiei UEFA au în vedere acest lucru – ar trebui să se facă pe nişte grupe de vârstă. Nu-l poţi compara pe unul de 20 de ani cu numărul unu al nostru de acum, Cristi Balaj. Nu-l poţi compara sub nici o formă, dar poţi să-i dai o perspectivă că ar putea ajunge acolo. Dacă ne vom crea obiective ca-n viaţă, tinerii pot să-şi propună la 20 de ani să ajungă ca Porumboiu sau ca Avram ori Crăciunescu. Actualmente, în top sunt Balaj, Tudor – cu reale realizări şi cu cizelări foarte bune în ultimul timp pe toate planurile, şi urmează tinerii Avram, Haţegan, Kovacs, iar aş aprecia la asistenţi evoluţia şi ascensiunea lui Mikloş Nagy. Eu spun că arbitri au de unde să vină, dacă li se acordă încredere şi văd că Vasile Avram le-a acordă, plus că s-a desfinţat acea barieră de talie... Şi eu aveam doar 1,75m, dar FIFA este interesată să poţi duce un meci cu înalt grad de dificultate la bun sfârşit, şi mai puţin ce talie ai.
Care sunt arbitri pe care îi consideraţi că pot deveni numărul unu după retragerea lui Balaj şi Tudor?
Şanse foarte mari pentru tenacitatea, inteligenţa, cultura lui, le are Marius Avram. Nu că e fiul preşedintelui, dar este îndrăgostit de meseria aceasta şi va avea o ascensiunea deosebită şi pe plan internaţional. Urmează ca şi ceilalţi să dea dovadă de calm şi discernământ la meciuri internaţionale – Haţegan, Kovacs şi văd că i s-a dat posibilitatea să arbitreze în prima ligă unui tânăr de mare perspectivă Andrei Chivulete. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte cu nostalgie că am renunţat la un an pe lista FIFA, ultimul, pentru că nu mai aveam nici o şansă să urc în „Elite Class”, şi am decis că este mai bine să fac un pas în spate pentru a da o şansă unui tânăr arbitru. Numele lui – Florin Chivulete, care avea atunci 32 de ani. Şi cred că ar fi fost un arbitru foarte bun, dar a avut probleme lui, pe care sunt convins că nu şi le-a dorit. N-a avut noroc, a fost la momentul nepotrivit în locul nepotrivit.
„Mi-ar fi plăcut ca Adi Moroianu să dea înapoi ce a primit de la fotbal”
Aţi fost la ultimele cursuri intensive pentru arbitri şi aş vrea să vă întreb cum se vede arbitrajul prahovean?
Îmi pare rău ca arbitri care au ţinut la arbitraj în memoria marelui Emil Vlaiculescu, un om de mare calitate, un medic şi un şlefuitor de talente în arbitraj de mprimă mână, cu suflet bun, îndrăgostit de fotbal şi arbitraj, aceşti oameni nu reuşesc să-şi unească forţele în folosul arbitrajului. Mi-ar fi plăcut ca Adi Moroianu să dea înapoi ce a primit de la fotbal. Era un bulgăre de aur pentru şlefuirea şi păstrarea arbitrajului prahovean la un nivel înalt. Şi mai sunt şi alţii - Biziniche, Vali Banu, Deaconu. Repet, ei ar trebui să-şi unească forţele, dar ceea ce se întâmplă în Prahova se întâmplă, din păcate, cam prin toate judeţele. La cursurile de care aminteaţi, pot să spun că am remarcat doi arbitri - Illyeş, care are şanse să arbitreze foarte curând în Liga I, şi Amorăriţei, cel care a arbitrat şi jocul amical de ieri (n.r. - marţi, Unirea Câmpina - Naţionala "under 18").
Ce mesaj aţi avea pentru un tânăr care îşi doreşte acum să înceapă o carieră în arbitraj?
Să se gândească bine şi să aibă o discuţie prioritară cu familia. Să nu mintă şi să ia o decizie comună, împreună cu soţia. E foarte important sprijinul familiei şi trebuie să şti de la început cum stau lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu