Asistentul din Timişoara spune povestea sa la ultimul Mondial al secolului

"Decât Grigorescu în sferturi, mai bine România în semifinale"
Bănăţeanul recunoaşte că "nedreptatea făcută lui Dan Petrescu, Mircea Salomir, Ion Crăciunescu sau Adrian Porumboiu, care puteau să fie la turneele din '90 sau '94, s-a transformat în şansa mea. Ăsta e adevărul: sunt un om norocos"
Nicolae Grigorescu nu s-a schimbat deloc. E acelaşi tip jovial, pus mereu pe şotii. Deschis faţă de ziarişti. Îi atrage pe colegi ca un magnet în jurul său. Sobru când e nevoie. Pentru el, fotbalul e la fel ca viaţa: o întâmplare de care trebuie să te bucuri secundă de secundă, oră de oră, zi de zi. Trecut printr-un Campionat Mondial, timişoreanul cu păr creţ e altul numai la capitolul istorie. A pătruns, cert pe uşa din faţă, în galeria restrânsă a arbitrilor români prezenţi la un turneu final. După Andrei Rădulescu, Nicolae Rainea şi Ioan Igna, Grigorescu e al patrulea om din Carpaţi care le va putea povesti nepoţilor despre aventura mondială şi inconfundabilă a duelului pentru titlul suprem, simţit de aproape, de lângă respiraţia lui Ronaldo, Zidane sau Suker. Din epicentrul unicului cutremur din lume care nu distruge vieţile, ci le înfrumuseţează. Cu excepţiile de rigoare, născute îndeobşte prin tumultoasa Americă de Sud.
"Ar fi fost prea frumos"
După "Mondialul" francez, Grigorescu a aterizat direct pe Litoralul românesc. Pentru o binemeritată vacanţă alăturie de soţie, Daniela, şi fiica sa, Cristiana, dar şi spre a audia lecţiile de la cursul de instruire al arbitrilor şi arbitrilor asistenţi de la Eforie Nord, acţiune ajunsă la ediţia cu numărul 44. Mai mult, împreună cu Patriţiu Abrudan, tuşierul care şi-a trecut la activ o finală de Campionat European de tineret la Bucureşti, va fi susţinut aseară şi o temă despre "experienţa Coupe du Monde". O temă sau o poveste despre ceea ce înseamnă să te afli printre arbitri burghezi la o competiţie de high class. "Pentru mine a fost ceva unic, mărturiseşte Grig. Sigur că, după finala Cupei Campionilor Europeni din 1995 şi alte meciuri dificile pe plan continental, începusem să visez cu ochii deschişi. Pot spune acum într-adevăr că mi-am văzut visul cu ochii. În decembrie, presa acorda 20 la sută şanse unui arbitru român de a fi prezent la un Campionat mondial. După semifinale însă, mass-media din ţară mă credita cu 80 la sută şanse de a prinde una dintre finale. Asta demonstrează indirect că, în 5 luni, ziarele au recunoscut adevărata valoare a arbitrajului din România. Ar fi fost totuşi prea frumos să devină realitate şi această speranţă".
Prietenul lui Urs Meier
Grigorescu spune că, împreună cu jamaicanul Owen Powell, era şeful poantelor în cantonamentul de la Gressy, acolo unde se afla cartierul general al lotului de arbitri. "M-am înţeles bine cu toţi colegii, dar e normal să am unele afecţiuni pentru câţiva dintre ei. M-am legat sufleteşte de elveţianul Urs Meier, cu care, înainte de Campionatul Mondial, fusesem în brigadă la două partide importante, între care Inter - Schalke era reeditarea finalei Cupei UEFA disputată îns ezonul precedent. La fel de bine m-am înţeles cu portughezul Melo Perreira şi cu scoţianul Hugh Dallas. Mai reci mi s-au părut, în schimb, olandezul Van der Ende şi spaniolul Aranda, dar numai în relaţiile zilnice, nu în materie de arbitraj, unde au dat dovadă de un profesionalism desăvârşit". Fiecare arbitru a locuit singur în cameră, dar organizatorii n-au impus în nici un moment un program extrem de sever pentru ei. "Puteam să fim sunaţi oricând atât pe telefonul mobil, cât şi la hotel. Nimeni nu s-a gândit vreodată că echipele i-ar putea contacta pe arbitri. Acolo nici nu se discută despre aşa ceva. În timpul liber, aveam voie să plecăm din cantonament, singura obligaţie fiind aceea de a anunţa locul în care mergem. Nu esitau body-guarzi speciali pentru arbitri, fiindcă sistemul de securitate global era suficient pentru a asigura liniştea".
Pregătirile pentru meciuri
FIFA a alcătuit un program de pregătire pentru arbitri, structurat pe ore şi zile. "Dacă intervalul de timp între două meciuri pe care urma să le conduci era de o săptămână, duminică şi duminică, să zicem, pregătirea se făcea astfel: luni - recuperare de circa 30 de minute, adică alergare uşoară, piscină, saună şi masaj; marţi - anduranţă, alergare pe teren variat, prin pădure, fără ruperi de ritm, timp de 45 - 60 de minute, urmând imediat 10 - 15 minute de gimnastică; miercuri - antrenament de rezistenţă; joi - antrenament de forţă; vineri - antrenament de viteză; sâmbătă - antrenament scurt de viteză şi plecarea către locul de disputare a întâlnirii de a doua zi. Toţi cei 4 arbitri şi comisarul FIFA eram conduşi la aeroport de doi membri ai comitetului Francez de Organizare, iar când ajungeam la destinaţie eram preluaţi de organizatorii din oraşul respectiv. Numai la Lens, aflat la 140 km de Gressy, mergeam cu maşina, în rest, toate deplasările le făceam cu avionul". În schimb, FIFA nu a impus meniuri speciale pentru alimentaţia arbitrilor. "Bucătăria şi băuturile erau la dispoziţia noastră sub formă de bufet suedez şi fiecare mânca ce dorea. Existau preparate din bucătăria arabă, chinezească, franţuzească, de toate. Orele de masă nu fuseseră bătute în cuie, orele de relache de asemenea. Erau respectate orele de rugăciune pentru arbitrii care aveau o altă religie".
Simpaticul Fred din Vanuatu
Politica FIFA de a populariza fotbalul în toate colţurile lumii a ascuţit colţii presei şi ai reprezentanţilor federaţiilor puternice. Arbitrajul a ajuns să lanseze la nivel mondial hibrizi provenind din Vanuatu sau Insulele Mauritius. Simpaticul Lencie Fred a devenit din acest motiv un personaj celebru, gafele sale de la Olimpiada de la Atlanta şi din finala mică din Franţa atrăgând pretutindeni zâmbete înţelegătoare faţă de un om venit dintr-un fotbal creat în eprubetă. Nicolae Grigorescu l-a cunoscut personal pe Fred din Vanuatu. "E un băiat extraordinar, fiind cel mai tânăr din corpul de arbitri selecţionat pentru Campionatul Mondial. Înainte de turneul din Franţa, el mai avea la activ două competiţii majore organizate de FIFA: Campionatele Mondiale la nivel de 17 şi 19 ani. A corespuns de fiecare dată. A arbitrat destul de bine şi acum, cu excepţia acelei faze din partida Olanda - Croaţia. Mi-a spus că are de gând să treacă la centru şi să concureze din acaestă postură la următorul campionat de peste 4 ani. Să ştiţi că el arbitrează în jur de 15-20 de meciuri internaţionale pe an, plus partide în Noua Zeelandă sau Australia adăugate la cele din vanuatu, care are un campionat intern format din 8 echipe. Această trecere de la linie la centru o poate face oricine până la vârsta de 36 de ani, bineînţeles după un concurs a cărui absolvire echivalează cu anularea vechimii de la tuşă. O iei practic de la zero şi trebuie să treci din nou prin toate treptele". Dar Collina, cum a fost posibil să aibă doar o partidă la "Mondiale", vine întrebarea reporterului? "Arbitrii din ţările ale căror echipe s-au calificat în sferturile de finală au plecat automat acasă. Italia a ajuns în primele 8". Grigorescu vorbeşte sigur pe el despre modalitatea în care s-au făcut delegările pentru cele două finale, acolo unde au pătruns nume pestriţe. "După optimile de finală, au rămas în calcul 10 arbitri şi 17 asistenţi. În prima şedinţă făcută după această selecţie ni s-a comunicat că fiecare poate conduce oricare meci. Probabil că au fost aleşi cei care nu conduseseră întâlniri în sferturi sau, în general, cei care avuseseră mai puţine delegări până atunci".
20.000 dolari impozabili
Impresia generală e că FIFA a încercat după alegerea lui Blatter să recompenseze cumva, şi prin aducerea unor arbitri în Franţa, federaţiile mici, care l-au votat pe elveţian în scrutinul desfăşurat pe 8 iunie. "Felul meu de-a fi exclude asemenea legături, se destăinuie Grigorescu. După acest Campionat Mondial am eliminat complet suspiciunea şi invidia, chiar dacă nu le-am avut nici până acum foarte accentuate. Am învăţat să elimin gândirea colaterală, pentru că în fotbalul internaţional se pune în alt mod problema decât în România, unde arbitrii sunt văzuţi diferit". Grigorescu doar că nu rosteşte cuvântul infractori. "Acolo, doar dacă se aude ce se vorbeşte prin România despre arbitrii se iau măsuri drastice". Când vine vorba despre bani, timişoreanul devine mai rezervat. El evită să confirme că asistenţii de la Coupe du monde vor încasa 20.000 dolari impozabili, spune numai că "centralii au primit cu 5.000 de dolari mai mult decât asistenţii. Important este însă că, în afara de obligaţiile FIFA, forul mondial ne-a plătit altceva. Telefoanele, cărţile poştale, timbrele, drumurile la Paris le-am achitat din propriul buzunar. Bonusul financiar acordat de FIFA se va face cash sau prin bancă, după dorinţa fiecăruia".
Poante
Când e rugat să evoce o amintire hazlie, Grig se încruntă pentru câteva secunde, îşi duce mâna dreaptă la frunte căutând să aleagă cele mai trăsnite istorii petrecute în cantonamentul de la Gressy, după care începe să povestească. "Într-o seară, am schimbat anunţul pe care era scrisă ora de antrenament pentru a doua zi. Am pus 6.30 în loc de 9.30. Un singur om a picat în plasă. Jamaicanul Owen Powell, prietenul meu. S-a sculat dimineaţă şi, în hol, s-a trezit doar el cu recepţionera, care l-a întrebat: «Ce faci?» «Am antrenament», i-a răspuns. «Poate tu ai antrenament». La 8.30, când a venit la masă, m-a interpelat din prima ştiind că numai eu puteam să i-o fac: «Să ştii că eu nu mai vin la antrenament, fiindcă am ieşit la 6 jumate'». I-am zis: «Spune-i antrenorului, nu mie!» Pe urmă, mi-a întors-o la biliard. Powell stătea deoparte, juca împotriva celui care era pe primul loc în clasament, iar după ce bătea, se dădea dispărut şi aşa rămânea în fruntea lui «Top ten». Aşa mi-a făcut mie. M-a bătut pe la trei după-amiaza şi apoi s-a închis în cameră până seara. A doua zi dimineaţă, a venit să-mi arate ierarhia stabilită: el pe 1, eu mai jos".
Vizite
Programul turistic n-a lipsit din programul arbitrilor de la Campionatul Mondial. "La Versailles, gazdele ne-au spus că este cea mai mare clădire din lume. Mi-am permis să-i contrazic şi să-i invit în România să vadă Casa Poporului. La Parlament, am vizitat un muzeu al sportului amenajat într-o anexă a clădirii, în care fluierul şi cartonaşele lui Marc Batta erau expuse la loc de cinste. Acum, n-aş vrea să fiu eu băgat într-un muzeu al sportului, dar cred că ar fi bine să existe unul reprezentativ şi al noi". Grigorescu spune că prieteniile legate pe timpul turneului din Franţa încep deja să se concretizeze după ce "ne-am făcut invitaţii reciproce cu cei de care m-am apropiat mai mult. Pe 11 octombrie, plec împreună cu familia în Elveţia, unde am primit o chemare din partea lui Laurent Rausis. În regiunea unde locuieşte el, recunoscută prin creşterea vacilor şi cultura de viţă-de-vie, se va organiza o sărbătoare, un fel de rugă, aşa cum e la noi «Ruga Banatului». Lui Laurent i se spunea şi în Franţa «la chef de la vache». Poveştile lui Grigorescu sunt multe şi timişoreanul lasă impresia că ar putea continua încă o săptămână. Amintirea cea mai frumoasă este cuprinsă însă în cele 5 meciuri. Da, pur şi simplu, doar în 5 meciuri, pentru că ele înglobează toate epitetele sau metaforele după 12 ani în care România fusese frustrată de bucuria de a avea la CM, pe lângă echipa naţională, şi un judecător.
Acest material a apărut în "ProSport" în data de 18 iulie 1998, sub semnătura lui Justin Gafiuc.