Domnule Grigorescu, cum aţi devenit arbitru?
În 1977, cnd jucam la CFR Timişoara, m-am ales cu o accidentare la un meci amical jucat în timpul pregătirii de iarnă. Am avut o deplasare de vertebre şi a trebuit să stau în convalescenţă vreo 10 luni. Atunci m-am gândit că sfârşitul meu ca jucător de fotbal e posibil să vină mai devreme decât mă aşteptam. A fost momentul care a determinat retrogradarea mea ca fotbalist în liga judeţeană. Aveam 22 de ani şi aveam două soluţii. Să devin fie antrenor, fie arbitru. Am ales a doua variantă, pentru că, dacă e să mor, prefer să o fac pe mâna mea. Decât să fiu omul cu valiza, m-am gândit că e mai bine să fiu omul cu fluierul şi, mai apoi, cu fanionul.
Ioan Igna, concitadinul dumneavoastră care a arbitrat la Campionatul Mondial din 1986, povestea că v-a pus fluierul în gură la pauza unui meci amical şi v-a trimis să arbitraţi repriza a doua a partidei.
Aşa e. Istoria s-a întâmplat în 1981, dar eu eram deja arbitru din 1979. Până la acel moment însă nu condusesem decât un singur meci de copii. Jucam la UMT, iar la pauză nea Nelu Igna mi-a dat fluierul şi m-a pus să conduc repriza a doua a meciului. După întâlnire m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac arbitru, iar eu i-am spus că sunt deja arbitru şi s-a bucurat.
Care a fost primul meci oficial pe care l-aţi arbitrat?
A fost un meci de juniori II, Constructorul Timişoara - Politehnica Timişoara.
Când v-aţi decis să treceţi la linie?
Este o problemă în care trebuie să fiu sincer. În 1990, am introdus cerere pentru a fi central. În aceeaşi formă se află şi astăzi la Federaţie. După ce s-au studiat cererile, am început însă să primesc delegări la linie, împreună cu Iulian Spătaru, deşi aveam dreptul să fiu trimis la centru. Atunci, n-am acceptat acest statut. Întâmplarea a făcut însă ca, în primul an ca tuşier în liga naţională, să fiu desemnat cel mai bun asistent din România. E vorba de sezonul 1991 - 1992. Domnul Gherghe mi-a spus că, pentru lista FIFA pe anul 1993, propunerile se vor face în ordinea ierarhiilor stabilite pe plan intern. Mi-a dat de înţeles că sunt în cărţi pentru a deveni arbitru internaţional. S-ar putea spune că, până la urmă, am acceptat tacit această situaţie.
Vi s-a întâmplat de multe ori să luaţi decizii numai sub imperiul intuiţiei?
La început, da. Au fost deciziile pe care le-am luat pe baza reacţiilor unor jucători, pe care le simţeam fiindcă şi eu am fost jucător la rândul meu. Dacă un jucător ridică mâna după un presupus contact, sunt convins că a avut loc un contact. Dacă un fundaş ridică mâna în semn de ofsaid, el este în dubiu şi las jocul să curgă. Sunt două exemple legate de intuiţie. Sigur, nu există meci în care să nu fi greşit, dar niciodată în mod decisiv.
Cum aţi reacţionat când aţi aflat că veţi face parte din brigada pentru finala Ligii Campionilor din 1994, Ajax - Milan, care avea să fie câştigată de olandezi cu 1-0?
Colegul meu, Iulian Spătaru, m-a anunţat prima dată că Ion Crăciunescu a fost delegat la finala Ligii Campionilor. Auzise ştirea la radio. Eram bucuros şi m-am gândit imediat că, dacă e real, nu pot fi decât alături de Ion, după ce am mers împreună la 18 meciuri şi n-am avut nici o problemă. Apoi m-a sunat Crăciunescu. Mi-a zis: „Plecăm la finala Ligii”. Când să-l întreb însă cine va fi al treilea om din brigadă s-a înterurpt convorbirea.
Cunosc problema până în cele mai mici amănunte. La 3-4 zile după anunţarea delegării, toţi cei din lotul naţional am fost chemaţi la Bucureşti pentru testarea fizică şi teoretică. Au lipsit numai Porumboiu, Ologeanu, Abrudan şi Costică Suceava, care erau plecaţi la un meci peste hotare. Când m-am întâlnit cu Crăciunescu, mi-a spus că doreşte să vorbească la Federaţie, pentru ca aceasta să facă demersurile pe lângă UEFA, astfel încât forul continental să-l accepte în brigadă pe Erdei. Crăciunescu îl dorea pe Erdei, care însă nu era purtător de ecuson FIFA. Cum UEFA interzice accesul acestor arbitri la finale, Erdei a ieşit din calcul, chiar preşedintele Mircea Sandu spunând că nu are nici un rost să se facă vreo intervenţie la Zurich, pentru că ar fi mai degrabă o compromitere. Fiind în vârf, Ion lua după el pe cine dorea, dar, bineînţeles, cu acceptul Federaţiei. Acum însă nu se putea face nimic pentru Erdei. Lipsa de prietenie şi ataşament a lui Crăciunescu în raport cu Ologeanu şi Abrudan i-a scos din start din orice discuţie. De fapt, în rândul nostru, al arbitrilor, se vorbea despre Ion Mureşan, dar numele nu fusese vehiculat de Crăciunescu. În sfârşit, la un moment dat am rămas singur pe culoarele Federaţiei. Ion a ieşit de la Mircea Sandu şi mi-a spus: „Mergem cu Ion Constantinescu din Craiova”. Asta a fost tot.
La Viena, aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi personal pe Berlusconi?
La sfârşitul jocului a venit în cabina noastră împreună cu un băieţel de 11-12 ani. A vrut doar să ne strângă mâna. Ion i-a dat un fanion al FRF, iar puştiul l-a luat şi a spus că e pentru el. Ne-a pus pe toţi cei 4 din brigadă să semnăm pe fanion.
Campionatul Mondial din Franţa. O aventură extraordinară, nu?
Mi-am văzut visul cu ochii. A fost momentul în care mi-am atins ţelul pe care mi-l propusesem de când m-am făcut arbitru. Franţa ’98 este un tablou pe care l-am pus în ramă de aur. Este o fotografie în care apar cei 34 de centrali în stânga, cei33 de asistenţi în dreapta, iar în mijloc se află Havelange, Blatter şi Zen Ruffinen.
Povestiţi-ne episodul cu Vautrot, la Sinaia, înainte de Campionatul Mondial.A fost cursul periodic de instruire, desfăşurat la sfârşitul lui ianuarie ’98. Atunci, Vautrot, care a figurat printre invitaţi, a fost întrebat de conducerea Comisiei Centrale dacă vom avea vreun arbitru la Campionatul Mondial. A spus că nu ştie şi că nu poate da relaţii. Toată lumea a interpretat că sunt puţine şanse să fie delegat un român. În dimineaţa ultimei zile de curs, am cerut permisiunea conducerii să lipsesc o oră de la şedinţă pentru a purta o discuţie cu Vautrot, care pleca spre Franţa. I-am dat ultima poză pe care o făcuserăm împreună în Malaiezia, la Campionatul Mondial de tineret. La finalul discuţiei i-am spus: „Michel, indiferent de viitorul meu ca arbitru, ai o invitaţie deschisă pentru a vizita România. Tu treci datele când vrei să vii şi te voi aştepta, chiar dacă ar fi fă soseşti în fiecare an”. El mi-a zis: „Bine, dar tu nu mă întrebi nimic de Campionatul Mondial din Franţa?” I-am răspuns: „Ştiu că te-au întrebat colegii din Comisia Centrală. Mai sunt încă trei zile de aşteptare şi am venit aici numai pentru a-ţi adresa această invitaţie deschisă”. Atunci mi-a mulţumit şi a spus: „Cred că te voi aştepta eu pe tine înainte, în Franţa”. Replica aceasta m-a bulversat. Afară, la poartă, mă aştepta Loţi Sajtos. Când am ieşit, în loc să cobor 100 metri spre maşină, am apucat-o în sus. Eram ameţit. Sajtos a fost singurul care a simţit atunci că sunt bucuros, dar n-am spus nimănui despre dialogul cu Vautrot.
Care meci din Franţa v-a rămas cel mai aproape de suflet?
Cel mai dificil a fost SUA – Iran şi îmi amintesc cu plăcere de el din trei motive. Unu: a fost meciul în care Vautrot m-a notat cu 9.50. Doi: am primit mulţumiri din partea ambelor echipe. Trei: a fost un meci istoric. La final, toată brigada s-a fotografiat alături de un iranian şi un american. Practic, am încălcat protocolul FIFA, dar a fost un moment unic, care a şi primit la sfârşit premiul fair-play.
Care sunt cele mai frumoase suveniruri fotbalistice pe care le-aţi cules de-a lungul periplurilor prin lume?
Am 43 de tricouri, dintre care unul al lui Ronaldo. Mai am vreo 16 plachete şi medalii primite la diferite competiţii. Peste toate însă este acest tablou cu lotul de arbitri de la Campionatul Mondial.Vacanţe
„Prefer să merg la munte, pentru că marea nu-mi face bine. O vacanţă plăcută am petrecut în Israel, unde am făcut Revelionul 1995. În rest, am petrecut zile frumoase şi în Poiana Braşov. În Malaiezia, la Mondialul de tineret, am stat 32 de zile, dintre care multe le-am umplut cu excursii exotice. Mi-ar plăcea să merg cu familia la Monte Carlo”.
Relaţia arbitri - jucători
„Relaţiile arbitri – jucători s-au îmbunătăţit în ultima vreme. Nu vom ajunge nicăieri însă atâta vreme cât există reacţii precum cele ale lui Şumudică, Nanu sau Lăcătuş, care sunt pregătiţi să comenteze imediat ce fluieri, chiar dacă nu ştiu încă decizia pe care o va lua arbitrul. Un model de disciplină sunt Lupescu şi Sabău. Dacă toţi se vor comporta ca ei, nu vom mai avea probleme. La noi, mulţi jucători nu ştiu ce să mai facă pentru a păcăli arbitrii, ceea ce nu reprezintă un scop în străinătate”.
Familia
„De când am devenit arbitru, soţia m-a degrevat de toate sarcinile familiale. Franţa a însemnat mult pentru mine şi am simţit nevoia ca soţia şi fiica să urmărească pe viu competiţia”.
Mineri
„Din punctul de vedere al curajului, aş fi participat la confruntarea de la Costeşti, dacă aş fi fost miner din Valea Jiului. O făceam însă numai dacă eram convins că tot ceea ce cer e corect şi posibil de realizat. Sau dacă îmi dădeam seama că cerinţele nu se pot realiza din cauza răutăţii celor împotriva cărora mă ridicam. Vorbind strict despre realitate, reacţia minerilor nu cred că trebuia să se producă în acest fel”.
Ce spun alţii despre el
Adrian Porumboiu, observator FIFA: „Am fost printre primii care am scris în raport despre calităţile lui Grigorescu. E mai mult decât foarte bun. Când am început să arbitrez cu el, l-am verificat la primele trei meciuri, dar apoi am mers pe mâna lui. Dacă eram la Vaslui, iar el la Timişoara, semnalizam ofsaid dacă-i vedeam steagul ridicat”.
Ion Crăciunescu, fost arbitru internaţional: „Este unul dintre cei mai mari asistenţi pe care i-a avut România. E o ruşine că, în nişte cotidiane, l-am văzut pe locuri de mijloc. Simpla lui prezenţă la Campionatul Mondial trebuia să-l impună pe primul loc. E o satisfacţie imensă că am avut un asemenea coleg şi mă felicit că l-am luat peste tot după mine, deşi mi-am făcut mulţi duşmani din această cauză”.
Marius Şumudică, jucător la Rapid: „Este un arbitru bun, dovadă că a ajuns unde a ajuns. Ne-a arbitrat la Bacău în sezonul trecut. Acolo ne-a fost anulat un gol. Mi-a fost ruşine de ruşinea lui să-i zic ceva. Nu-i port pică, se poate să fi greşit, dar atunci, pe loc, am fost sigur că a făcut-o intenţionat”.
Momentul adevăruluiCe aţi făcut în zilele Revoluţiei declanşate la Timişoara?
Am considerat că am fost laşul viu, nu răzvrătitul mort. Nu am ieşit pe străzi. Mi-a părut rău la început, dar acum simt altfel, pentru că idealurile Revoluţiei nu s-au îndeplinit.
Obişnuiţi să mergeţi la biserică?
Da, dar nu ca un act de refugiu sau de milă, ci ca un act personal pe care îl fac când simt nevoia să îl fac.
Ce ar trebui să se întâmple pentru a vă considera un om bogat?
Mă consider un om bogat sufleteşte şi din punctul de vedere al prietenilor. Material, nu fac un ideal din a mă îmbogăţi. Nu caut bogăţia cu lumânarea.
Vă atrage politica?
Nu.
Ce părere aveţi despre comunism?
De fapt, nu ştiu ce reprezintă comunismul, pentru că noi am învăţat o istorie falsă. Dacă însă comunismul adevărat e acela pe care l-am trăit, nu sunt de acord cu el.
Ce rol poate juca presa în cariera unui arbitru?
Enorm. Poate avea un rol de susţinere mai ale pentru arbitrii tineri, ceea ce reprezintă un lucru fantastic pentru ei. E un prieten la greu. Dacă însă presa nu te susţine, eşti terminat.
Se practică dopajul în arbitraj?
Nu am cunoştinţă despre acest lucru. Dacă există însă cineva care o face, este un inconştient şi trebuie să dispară.
Care este omul în care aveţi cea mai mare încredere?
În general, am încredere în toţi oamenii cu care mă întâlnesc. Mă gândesc însă în mod special la Octavian Roşca, cu care am copilărit împreună de pe la 3 ani, dar am ajuns să jucăm în aceeaşi echipă, la Comat Timişoara, în liga judeţeană, abia la 43 de ani.
Vă place să vă asumaţi responsabilităţi?
Fără îndoială. Nu se poate altfel. A trece prin viaţă fără a face ceva e ca şi cum, atunci când ai murit, ai dispărut definitiv din mintea oamenilor.
Ce persoană a avut cea mai mare influenţă în cariera dumneavoastră?
În privinţa deciziei de a accepta trecerea la linie, George N. Gherghe. Ca lansare în cariera internaţională, Porumboiu şi Crăciunescu. Din punctul de vedere al consacrării şi al atingerii unor performanţe, vezi Malaiezia 1997 şi Franţa 1998, Dan Petrescu.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Din păcate, în ultimii 2 ani n-am mai citit nici o carte. Preocupările mele pe linie de fotbal şi de serviciu, mi-au umplut tot programul şi, uneori, n-am timp nici să mă odihnesc.
Care este maşina preferată?
Mercedesul, la care n-o să ajung însă niciodată din cauza modului meu de a conduce cu viteză de Formula 1. De aceea, prefer Dacia, pentru că pot prinde maximum 130-140 de kilometri pe oră.
Credeţi că aveţi spirit de conducător?
Cred că aş fi un bun conducător, dar în alte condiţii sociale şi economice decât cele de astăzi, când se produc lucruri care necesită luarea unor măsuri radicale. N-aş fi în stare să le dictez.
Obişnuiţi să faceţi cadouri?
Ofer cadouri de câte ori am ocazia. Eu merg pe ideea că întâi trebuie să dai şi abia apoi să primeşti, fără să mă gândesc însă în primul rând la a doua variantă.
Ce oraş din lume v-a impresionat în mod deosebit?
Monaco, pentru ce s-a putut construi într-un perimetru de numai 2 kilometri pătraţi. Este o bogăţie şi un lux fără termen de comparaţie. Din punctul de vedere al fotbalului, Manchester, datorită galeriei locale, care este extraordinară. Ca mod de a trăi, Timişoara.
Ce fructe preferaţi?
Pepenele galben şi bananele.
În ce categorie de temperament v-aţi încadra?
Extrem de coleric.
Ce amintire vă revine cel mai frecvent în memorie?
Participarea la Campionatul Mondial din Franţa şi ziua de 4 decembrie 1985, când s-a născut fiica mea, Cristiana.
Când v-aţi ieşit din fire ultima dată?
Sigur înainte de Franţa, dar nu în probleme de arbitraj. Dacă nu mă înşel, s-a întâmplat pe terenul de fotbal, când eram pe gazon în calitate de jucător.
Care a fost cel mai luxos hotel în care aţi locuit?
Un hotel de 5 stele lux, în oraşul Johar Bahru, în Malaiezia, în timpul Campionatului Mondial de tineret. Era situat la vreo 10 kilometri de Singapore.
Între a citi şi a face o vizită, ce variantă aţi alege?
Să fac o vizită, pentru că se potriveşte mai bine temperamentului meu.
Cu ce actriţă v-ar plăcea să faceţi cuplu într-un film?
N-ajung eu la starurile de cinema sau la miss-uri! M-aş mulţumi cu Miss România.
Aţi avut vreo poreclă în timpul şcolii?
Da. Mi se spunea „Crăcănatul”.
Este o arenă de fotbal cotată de UEFA la 4 stele şi care se află în capitala Suediei, găzduind partidele echipei naţionale, dar şi ale echipei de club AIK Stockholm. Arena a fost inaugurată pe 17 mai 1937 şi are o capacitate de 36.808 locuri. Aici a avut loc finala Cupei Mondiale din anul 1958, precum şi a Cupei Mondiale feminine din anul 1995. În această seară, aici va avea loc partida Suedia – Ungaria, contând pentru preliminariile EURO 2012.
Este capitala şi cel mai mare oraş din Suedia. Aici este sediul Guvernului, Parlamentului, precum şi oraşul de reşedinţă al şefului statului, regele Carol al XVI-lea Gustaf. Prima atestare documentară a acestui oraş datează din 1252, când era o piaţă importantă în comerţul cu fier. Oraşul este situat în sud-estul Suediei, la vărsarea Lacului Malaren în Marea Baltică, şi are o populaţie de 830.000 locuitori. Sunt multe repere în capitala Suediei, unul dintre cele mai importante fiind sediul primăriei, acolo unde are loc anual şi recepţia prilejuită de Ceremonia de acordare a Premiilor Nobel. 
RALUCA - NICOLETA DRĂGAN, fostă sportivă de performanţă a Clubului Sportiv Şcolar Colegiul Tehnic Constantin Istrati Câmpina (fost CSS Grup Şcolar Petrol Câmpina), a participat şi reprezentat România, în perioada 8 - 15 august 2010, la JOCURILE EUROPENE ALE TRANSPLANTAŢILOR ŞI DIALIZAŢILOR, organizate la Dublin, în Irlanda, care au celebrat o nouă viaţă prin sport.
Este stadionul din oraşul britanic Lincoln, unde îşi dispută meciurile de pe teren propriu formaţia FC Lincoln City. Stadionul a fost construit în anul 1894, renovat în mai multe rânduri, iar în momentul de faţă are o populaţie de 10.120 locuri.
S-a născut pe 1 septembrie 1953 şi a fost câţiva ani arbitru internaţional, retrăgându-se înainte de împlinirea vârstei de 45 de ani, din motive pe care am să le detaliez prin reluarea unui interviu acordat de Moroianu în presa vremii. Nu a avut o carieră internaţională foarte bogată, fiind doar câţiva ani în arena internaţională. După retragere s-a rupt total de fotbal şi arbitraj, intrând în lumea afacerilor şi a politicii, reuşind să ajungă deputat în mandatul 1996 – 2000. În prezent, este consilier judeţean.
Este stadionul din localitatea portugheză Maia, unde îşi dispută meciurile de pe teren propriu formaţia FC Maia, din a treia ligă lusitană. Arena are o capacitate de 16.000 locuri şi a fost construită în anul 1930, fiind modernizată în mai multe rânduri.
Este un oraş din nordul Portugaliei, care are o populaţie de peste 35.000 locuitori. Maia a devenit oraş la 23 august 1986, iar principala arteră a acestui oraş, Avenue Visconde de Barreiros, este locul preferat pentru promenadă al localnicilor, dar şi al celor care vizitează acest oraş. 